Surdina
Surdina[1], un dispozitiv utilizat în mod tradițional de instrumentele cu coarde, având formă rotundă și montată pe căluș, are rolul de a modifica caracteristicile acustice ale sunetului produs. Prin forma sa specifică, cel mai evident efect al surdinei este reducerea volumului sunetului. Prin aplicarea presiunii asupra călușului și modificarea modului în care acesta vibrează, surdina scade amplitudinea vibrațiilor, influențează atât intensitatea, cât și timbrul instrumentului.
Surdina este un accesoriu esențial pentru muzicienii care doresc să controleze și să varieze expresivitatea instrumentelor lor cu coarde. Prin atenuarea volumului, modificarea timbrului și influențarea rezonanței, surdina adaugă o dimensiune suplimentară la paleta sonoră a instrumentului, permițând o gamă largă de expresii muzicale, de la cele mai subtile la cele mai dramatice schimbări.
Vioara cu surdină din secolul al XVIII-lea, expusă la Muzeul Metropolitan de Artă din New York, este un instrument german rar și unic. Are o formă de vioară pentru exersat, fără cutie de rezonanță. Deși era destinată utilizării private, are elemente decorative, cum ar fi corpul împodobit, un cap în formă de scut și o rozetă geometrică sculptată. De asemenea, prezintă steluțe decorative din sidef în jurul rozetei și la colțuri. Măiestria și decorarea indică faptul că nu a fost creată de un lutier profesionist.
Istoria utilizării surdinelor în muzica clasică se întinde încă din secolul al XVII-lea, dar este posibil ca utilizarea lor să fie și mai veche. În acele timpuri, surdinele erau adesea folosite pentru a crea o atmosferă intimă și subtilă, fiind utilizate în mod special în muzica de cameră și în momentele lirice sau delicate ale unei compoziții. În 1680, în baletul Le triomphe de l’Amour de Jean-Baptiste Lully, apare prima instrucțiune clară pentru utilizarea surdinelor la vioară, marcând un punct de cotitură decisiv în istoria acestui accesoriu. Instrucțiunea indică faptul că toate instrumentele trebuie să aibă surdine și să cânte încet, mai ales când acompaniază vocile și să nu îndepărteze surdinele decât în locul unde este indicat.
| Fig. 71. Instrument pentru studiu |
Exemplu muzical 2. Le triomphe de l’Amour de Jean-Baptiste Lully – utilizarea surdinei
Instrucțiunea de a îndepărtează surdinele apare în preludiul continuo la intrarea Entrée des Songes. Claritatea și lungimea acestor instrucțiuni subliniază faptul că erau comenzi noi pentru un compozitor, dar și pentru instrumentiștii de la acea vreme. Totuși, semnificațiile alternative ale termenului sourdine sau sordino nu au dispărut imediat. De exemplu, Marc-Antoine Charpentier (1643-1704) a folosit termenul sourdines atât pentru aplicarea surdinelor pe vioară, cât și ca instrucțiune de a cânta încet, de la mijlocul anilor 1680 până în 1710. În unele lucrări, Charpentier alternează între sourdines și fort fără a lăsa timp pentru aplicarea sau îndepărtarea surdinelor, indicând astfel o instrucțiune de a cânta mai încet sau mai tare.
Exemplu muzical 3. Entrée des Songes de Marc-Antoine Charpentier – se indică din nou utilizarea surdinei
Cu toate acestea, nu există o dată precisă sau un inventator specific pentru prima surdină de vioară, deoarece aceasta a fost mai degrabă o evoluție graduală decât o invenție singulară.
Natura exactă a surdinei de vioară – din ce era făcută, unde se putea achiziționa, cum afecta instrumentul – nu a fost standardizată imediat, ci a variat de-a lungul secolului al XVIII-lea, în funcție de timp și loc. Primele surdine erau de obicei realizate din lemn, os sau chiar metal și se atașau la călușul viorii. Aspectul lor a evoluat de-a lungul timpului, adaptându-se nevoilor muzicale.
În perioada Barocă și Clasică, surdina era folosită nu doar pentru a reduce volumul, ci și pentru a schimba timbrul sunetului, oferind o culoare mai întunecată și mai moale tonului viorii. În muzica barocă, de exemplu, utilizarea surdinelor era frecventă în muzica sacră și în ariile lirice, unde se căuta o expresie mai reținută și o atmosferă meditativă.
Pe măsură ce muzica și tehnica viorii s-au dezvoltat, și designul surdinelor a evoluat. În epoca modernă, surdinele sunt de obicei fabricate din cauciuc sau materiale plastice și sunt mai ușor de folosit. Ele pot fi împărțite în mai două categorii, în funcție de utilizarea lor: surdinele pentru studiu sau cele orchestrale. Diferența principală dintre cele două tipuri de surdine este greutatea și ușurința cu care se montează pe căluș. O surdină mai grea va reduce semnificativ volumul și poate avea un impact mai mare asupra timbrului decât una mai ușoară.
În cazul surdinelor Artino[4] pentru studiu, cunoscute și sub denumirea de surdină de hotel[5], se vor aplica prin apăsare, iar acestea au o greutate sporită, de peste 59 de grame, fiind din metal, iar în exterior sunt acoperite cu cauciuc având ca scop imobilizarea cât mai eficientă a vibrațiilor călușului. Când ne referim la surdina pentru studiu de la WMutes, aceasta are aplicată plută în locul de contact cu călușul. Printre primele surdine cu brevet este cea a lui Woelber George pentru care s-a aplicat în anul 1923[6].
| Fig. 72. Brevet pentru surdină |
Fig. 73. Surdine pentru studiu
Ajungând la surdinele folosite în orchestră, în formațiile camerale sau chiar soliști, ele sunt încă utilizate frecvent de violoniști pentru a produce efecte specifice în diferite tipuri de muzică, de la muzica clasică la jazz[8] și alte genuri.
Fig. 74. Surdine pentru orchestră
În cazul surdinelor folosite în orchestră sau de către soliști, aceștia au o gamă extrem de variată în ce privește modelul, marca, sau materialul din care sunt confecționate acestea. Cele mai răspândite printre orchestranți sunt cele din cauciuc, model Tourte, cu unul sau două orificii destinate poziționării pe coardă în timpul în care acestea nu sunt folosite. Pentru a evita zbârnâitul datorat vibrațiilor, producătorii au venit cu diferite inovații precum surdina Bech cu magnet care este atașată de cordar când nu este în uz.
Un aspect pe care îl consider important în alegerea surdinei potrivite este viteza de montare a acesteia pe căluș, deoarece în orchestră, timpul alocat este uneori extrem de scurt. Surdinele de la Alpine, Spector sau Finissima stau ferm, nu scot zgomote nedorite, iar durata necesară pentru instalare este foarte mică. Momentele în care trebuie montată surdina sunt uneori de un pianisimo general, iar orice zgomot ar perturba atmosfera.
| Fig. 75. Surdină din piele |
În diverse compoziții muzicale, este solicitată utilizarea surdinei de către solist, nu atât pentru diminuarea sonorității puternice a unui solist, cât mai degrabă pentru crearea unei atmosfere intime și melancolice. Un exemplu notabil este găsit în piesa lui Pablo Sarasate – Melodii Lăutărești, Op 20, unde în proximitatea concluziei segmentului lent, între măsurile 49-69[10] se indică aplicarea surdinei. Similar, binecunoscutul compozitor de origine rusă Serghei Prokofiev, solicită în Concertul pentru vioară, numărul 1 in Re major, Op 19 folosirea surdinii.
Surdina din piele Paul Wiessmeyer[11] [12], este una dintre cele mai apreciate surdine deoarece este confecționată din mai multe straturi de piele de animal ce îi oferă instrumentului un sunet mai natural, mai cald și plăcut.
[1] Etimologia cuvântului surdină provine din italiană – sordino – care la rândul său are rădăcini în cuvântul „sordo”, ce înseamnă „surd”.
[2] https://www.metmuseum.org/art/collection/search/502139 – accesat la 31.01.2024.
[3] Marc-Antoine Charpentier – Nuit, Dialogus inter Angelos et Pastores Judeae (XXVIII, 28-29).
[4] Firma producătoare fiind Otto Musica din Taiwan, a cărei brevet de invenție datează din anul 2007 – https://patents.google.com/patent/US20090007753A1/en – accesat pe 31.01.2024.
[5] Denumire dată probabil de către soliștii care călătoresc adesea, iar singurul loc unde pot studia fiind hotelul – https://www.paganino.com/accessories/viola/mutes/artino-hotel-mute.html – accesat pe 22.01.2024.
[6] https://patents.google.com/patent/US1549946A/en – accesat pe 31.01.2024.
[7] www.eufoniastore.ro – accesat la 14.05.2025.
[8] Stéphane Grappelli (1908-1997), un renumit violonist de jazz francez care s-a distins prin stilul său unic și inovațiile în jazz-ul manouche, iar o particularitate a stilului său a fost folosirea surdinei la vioară, care adăuga o calitate delicată și expresivă muzicii sale. Această tehnică era o extensie a viziunii sale artistice, conferindu-i interpretărilor o textură muzicală aparte, plină de nuanțe și emoție.
[9] https://m.media-amazon.com/images/I/71G0FIhLB9L._AC_UY1000_.jpg – accesat la 14.05.2025.
[10] Editura Henle Verlag, HN 573.
[11] https://www.muzikosgarsai.lt/image/cache/catalog/14992/2-wiessmeyer-800×800.jpeg – accesat la 14.05.2025.
[12] https://patents.google.com/patent/US7906716B1/en – accesat la 31.01.2024.