Corzile

Coardele – Din cele mai vechi timpuri și până în prezent, oamenii au folosit intestinele animalelor pentru a fabrica coardele instrumentelor, esențiale în evoluția instrumentelor cu coarde fricționate. Calitatea sonoră a unui instrument depinde de mai mulți factori, iar unul dintre cei mai importanți este tipul coardă folosit.

Coardele reprezintă accesoriul muzical care, în opinia mea, exercită cea mai semnificativă influență asupra sunetului unui instrument. Având în vedere varietatea amplă de opțiuni disponibile, acestea pot modifica fundamental caracteristicile sonore ale instrumentului.

Istoria corzilor muzicale este strâns legată de evoluția instrumentelor cu coarde și de căutarea constantă a unui sunet ideal.

În trecut, coardele erau confecționate în principal din maț de animal, un material care oferea o combinație unică de elasticitate și rezistență. Această tradiție, înrădăcinată în practicile culturale și artizanale, a supraviețuit până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când au început să apară alternative moderne. Mațul de animal, de obicei de la oaie, era prelucrat prin metode meticulos concepute pentru a transforma un material brut în corzi capabile să producă sunete melodioase și expresive. Procesul, complex și laborios, implica mai multe etape: de la curățarea inițială și tratarea cu soluții alcaline, la răsucirea, uscarea și finisarea finală.

Procesul de fabricare a corzilor începea cu selecția atentă a mațului a cărui lungime era de cel puțin 15 metri și era esențială pentru obținerea unei cantități suficiente de material de calitate. Acest maț era apoi curățat meticulos, un proces ce presupunea îndepărtarea conținutului intern și clătirea în apă curgătoare pentru mai multe zile. Acest prim pas era crucial pentru asigurarea purității și calității materialelor care urmau să fie transformate în corzi. Curățarea în profunzime continua cu imersiunea mațului în soluții alcaline cu diverse concentrații. Aceste soluții erau compuse din cenușă de plante[1] amestecată cu apă, cu concentrații diluate pentru îndepărtarea substanțelor grase mai solubile și concentrații mai mari pentru eliminarea substanțelor reziduale nedorite. Această etapă de curățare nu era doar o simplă îndepărtare a impurităților, ci un proces sofisticat de fermentație și săpunire, menit să îndepărteze părțile nedorite, lăsând membrana musculară – elementul de interes pentru producătorul de corzi – liberă de materie străină și perfect degresată.

Odată pregătit, mațul era selectat cu atenție și secționat în fâșii paralele, în funcție de diametrul corzii dorite. Aceste benzi erau apoi legate la ambele capete și atașate de o roată specială folosită pentru răsucirea corzii. Celălalt capăt era fixat pe un cadru de uscare. Procesul de torsionare a corzilor este esențial, întrucât conferă acesteia rezistența și flexibilitatea necesară. Pe parcursul răsucirii, corzile sunt menținute sub tensiune constantă pentru a garanta uniformitatea și pentru a forma o coardă dreaptă.

Acest proces era unul dintre cele mai importante aspecte ale fabricării corzilor, deoarece calitatea răsucirii influența direct performanța corzii în ceea ce privește tonul și durabilitatea.

După ce suportul de uscare era completat cu corzile răsucite, era transportat într-o cameră specială pentru procesul de albire sau sulfurizare. Acest procedeu presupune arderea sulfului într-un recipient, în cadrul căruia corzile sunt expuse fumului, fiind afumate cu dioxid de sulf pe o perioadă de mai multe zile. Tratamentul aplicat nu doar că albește corzile, dar are de asemenea efect de întărire. Această metodă contribuie semnificativ la îmbunătățirea durabilității și funcționalității corzilor.

După etapa de sulfurizare, corzile erau supuse unei uscări finale în condiții de aer liber pentru câteva ore. Ulterior, se proceda la lustruirea suprafeței corzilor, utilizând o plantă abrazivă înmuiată într-o soluție alcalină. Această fază de finisare garanta că suprafața corzii devine netedă, pregătind-o astfel pentru etapa finală de utilizare.

Odată lustruite, corzile erau tratate cu ulei de măsline, o procedură care nu numai că îmbunătățea aspectul lor estetic și tactil, dar contribuie la conservarea și extinderea durabilității acestora.

Ulterior, corzile erau detașate de la capetele cadrului, rulate în formă circulară și ambalate în cutii sau alte tipuri de ambalaje. Repertoriul este limitat din cauza rezistenței scăzute la tensiune a corzilor de maț. Tehnicile atipice utilizate în muzica contemporană nu pot fi aplicate pe acest tip de corzi, deoarece acestea ar provoca dezacordarea instrumentului sau chiar deteriorarea semnificativă a corzilor.

Corzile sintetice, introduse în a doua jumătate a secolului al XX-lea, au reprezentat o revoluție în fabricația instrumentelor muzicale. Comparativ cu corzile tradiționale din intestine, cele sintetice oferă o mai mare durabilitate, un timp de acomodare mai scurt și o consistență îmbunătățită în sunet. Aceste avantaje au făcut ca corzile sintetice să fie preferate de majoritatea muzicienilor, de la studenți la profesioniști.

În timp ce corzile de maț sunt încă utilizate pentru interpretarea muzicii baroce și pentru stilurile autentice de interpretare, corzile sintetice domină scena muzicii clasice moderne.

Industria corzilor de vioară este într-o continuă evoluție, cu cercetări constante pentru îmbunătățirea materialelor și tehnologiilor de fabricație. Un exemplu recent este utilizarea nanotehnologiei pentru a modifica la nivel molecular proprietățile polimerilor[2]. Aceste inovații permit producătorilor să creeze corzi cu o mai mare precizie în termeni de tensiune, elasticitate și răspuns la impuls. De asemenea, progresele în domeniul acusticii permit inginerilor să modeleze mai fin caracteristicile sonore ale corzilor, adaptându-le pentru diferite stiluri de interpretare și preferințe personale ale muzicienilor.

Corzile sintetice pentru vioară sunt fabricate dintr-o varietate de polimeri, fiecare având proprietăți unice care influențează sunetul instrumentului. Cele mai comune materiale sunt nailonul și perlonul (o formă de poliamidă), ambele având calități acustice excelente și o rezistență îmbunătățită la variațiile de umiditate și temperatură. Comparativ cu intestinele de animal, aceste materiale sintetice sunt mai uniforme în structură, oferind o mai mare consistență și predictibilitate în sunet.

Nailonul, introdus în anii 1940, a fost primul material sintetic folosit pentru corzile de vioară. Este apreciat pentru tonul său cald și bogat, asemănător cu cel al corzilor din intestine. Perlonul, pe de altă parte, oferă un sunet mai luminos și este preferat de muzicienii care caută o rezonanță mai apropiată de cea a corzilor tradiționale. Alături de aceste materiale de bază, producătorii folosesc adesea și alte compuși pentru a îmbunătăți diverse caracteristici, cum ar fi flexibilitatea, rezistența la uzură și timpul de răspuns la arcuș. Acești aditivi pot include diverși polimeri, carbon sau chiar particule metalice, fiecare adăugând un caracter unic sunetului final al corzii.

Fabricarea corzilor sintetice este un proces complex care începe cu selecția și pregătirea atentă a materialelor. Materialele sintetice sunt mai întâi transformate în fibre fine printr-un proces numit extrudare. În această etapă, polimerii sunt topiți și apoi presați prin duze fine pentru a forma fire de diverse grosimi. Această procedură necesită o atenție deosebită atenție la temperatură și presiune pentru a asigura uniformitatea și calitatea fiecărei corzi. După formarea fibrelor, acestea sunt întinse și răcite pentru a stabili structura lor moleculară, un pas esențial pentru obținerea elasticității și rezistenței dorite. Următorul pas este torsionarea și împletirea fibrelor pentru a forma corda propriu-zisă. Acest proces este adaptat pentru fiecare tip de coardă, în funcție de caracteristicile sonore dorite. De exemplu, corzile grave pot fi împletite mai dens pentru a asigura un sunet mai profund și mai bogat. Un aspect crucial în fabricația corzilor sintetice este aplicarea unui strat de protecție. Acest strat nu numai că protejează coarda de uzură, dar poate și influența calitatea sunetului. Unele corzi sunt acoperite cu metale precum argintul sau aluminiul, pentru a adăuga greutate și a îmbunătăți răspunsul la frecvențe joase. Controlul calității este o etapă esențială în producție, fiecare coardă fiind testată pentru a se asigura că îndeplinește standardele de ton și durabilitate.

Corzile sintetice au un impact semnificativ asupra performanței muzicale. Ele oferă muzicienilor o mai mare flexibilitate în alegerea timbrului, respectiv volumul sunetului, permițând adaptarea instrumentului la diverse stiluri muzicale. De asemenea, stabilitatea și durabilitatea lor îmbunătățită reduc necesitatea frecventă de înlocuire, permițând muzicienilor să se concentreze mai mult pe arta interpretării.

Pentru a vibra bine, o coardă trebuie să aibă capacitatea de a transforma impulsul mecanic transmis de arcuș sau degete[3] într-o mișcare oscilantă eficientă, reducând pe cât posibil pierderile de energie mecanică, cauzate de deformările și rezistența materialului. Aceste pierderi interne pot afecta amplitudinea oscilațiilor și durata sunetului, reducând astfel claritatea și intensitatea tonală a vibrației produse de coardă.

Comparând corzile din maț cu cele sintetice, sunetul extrem de cald le caracterizeaza pe cele din maț, iar pe cele moderne, rezistența la presiune și durabilitatea în timp.

Fig. 76. Ustensilă de măsurat grosimea corzilor [4] [5]

Evoluția acestor coarde poate fi împărțită în mai multe perioade[6]:

Prima etapă poate fi identificată aproximativ ca o fază în care materialele primare, în special intestinele și mătasea erau descoperite și aveau un anumit grad de rezistență la tensiune și capacitatea de a produce sunet dacă erau ciupite. Fiind ușor de procurat, mătasea era materialul cel mai folosit în civilizațiile occidentale și mediteraneene.

Cea de-a doua etapă ar fi în jurul mijlocului secolelor al XV-lea și al XVI-lea și probabil coincide cu apariția maeștrilor ce confecționau coarde și cei care au ridicat atât de mult nivelul calitativ al coardelor. Cele mai importante centre de confecționare a corzilor de maț ale secolului al XVI-lea erau aceleași centre care tranzacționau cantități mari de mătase și bumbac: Florența, Veneția, Nürnberg sau Lyon.

Cea de-a 3-a etapă începe în a doua jumătate a secolului al XVI-lea când lungimea coardelor pentru instrumentele cu arcuș a început să se scurteze. Studii recente tind să indice faptul că aceste schimbări au survenit ca rezultat al aplicării unor idei revolutionare: creșterea greutații mațului în corzile pentru contrabas (intestinele fiind îmbibate cu săruri minerale).

La scurt timp s-a încercat și îmbinarea a două sau trei intestine, folosindu-se aceeași tehnica precum confecționarea funiilor.

Exista picturi din secolul al XVII-lea care prezintă corzile de contrabas ce sunt de o culoare roșu închis, maro sau gri spre negru. Aceste culori erau foarte diferite față de obișnuitele culori galbene ale corzilor de maț destinate exclusiv coardelor mai subțiri, mai înalte. Schimbarea vine din faptul că obișnuitele coarde fabricate exclusiv din maț au început să fie produse într-un alt mod. Firul din interior era din intestin, iar acesta era înfășurat de un fir subțire care putea fi din mătase sau din argint. Aceasta nouă tehnică a permis meșterilor să producă coarde mai subțiri, dar care aveau un efect sonor mult mai bogat. Acest procedeu care este folosit până în ziua de astăzi în cazul corzilor grave.

În prezent, același tip de corzi poate fi diferențiat prin tensiune, aceasta fiind de trei tipuri: mică, medie sau mare. Ca exemplu putem observa corzile Pirastro Evah Pirazzi pentru vioară ce au următoarele tensiuni.

Tabel 9. Tensiunea și grosimea corzilor Pirastro Evah Pirazzi pentru vioară

În schimb, coardele Thomastik-Infeld Dominant au următoarea tensiune:

Tabel 10. Tensiunea și grosimea corzilor Thomastik Dominant pentru vioară

Tensiunea coardelor are un impact major asupra sunetului instrumentului. Cu cât mai multă presiune este aplicată instrumentului, cu atât vibrația este trimisă cu mai multă claritate către corpul instrumentului. Exista o limită superioară a tensiunii pe care un instrument o suportă, iar dacă aceasta este depășită, abilitatea instrumentului de a vibra liber este redusă rezultând într-un sunet forțat. În cazul în care pe instrument sunt aplicate coarde de tensiune medie, spectrul de culori sonore este îmbogățit, de aceea coardele cu tensiune medie sunt cele mai utilizate printre instrumentiști.

Pentru a putea diferenția corzile în timpul montajului, acestea au culori diferite în partea superioară a lor. În cazul corzilor Pirastro, învelișul corzii sol este de culoare maro, al corzii re este roz, la-ul are culoarea neagră, iar mi-ul este de culoare verde.

Lungimea lor variază între 54 și 56 de centimetri, dar porțiunea efectivă fără material textil este între 37,4 și 38,5 centimetri. Capătul coardei mi poate fi în două variante, unul cu bilă (ball end) sau cu buclă (loop end). Diferența dintre cele două constă în modul de atașare la fixul, respectiv cordarul instrumentului. În cazul în care fixul are o formă de cârlig se va opta pentru varianta cu loop, iar în cazul în care fixul este unul standard, sau fără fix deloc, se va opta pentru varianta cu bilă (ball end). Porțiunea vibrantă a coardei este de 32,5 cm.

O adevărată inovație în domeniul coardelor a fost în anul 1970, când compania austriacă din Viena, Thomastik-Infeld a lansat pe piață setul de corzi Dominant. Aceste prime coarde experimentale aveau miezul dintr-un material sintetic, perlon, înfășurat în aluminiu sau argint, iar coarda mi era din oțel inoxidabil. Acest set revoluționar îmbină stabilitatea intonațională a coardelor metalice cu sunetul moale ale celor de maț.

Una dintre cele mai vechi și renumite companii producătoare de coarde – Giorgio Pirazzi and Sons –  a fost fondată în anul 1798 de către Giorgio Pirazzi cu magazine în Roma, Napoli și Padova. Firma producătoare s-a dezvoltat lent dar sigur, iar în anul 1890, Gustav Pirazzi, nepotul fondatorului și-a adus un prieten apropiat, pe Theodor Strobel ca investitor.

Numele companiei s-a schimbat prin unirea primelor litere ale numelor: Pira-Stro care este cunoscut și în ziua de astăzi sub denumirea de Pirastro.

Fig. 77. Ustensilă pentru testat tensiunea corzilor[7]

[1] Carbonat de potasiu, cunoscut și sub denumirea de potasă.

[2] Substanță macromoleculară a cărei moleculă este formată prin unirea în lanț a două sau mai multe molecule de monomer.

[3] Pizzicato, fie de mână stângă sau dreaptă.

[4] https://aquilacorde.com/wp-content/uploads/2021/04/Image4.jpeg – accesat la 14.05.2025.

[5] Ustensilă pentru măsurat grosimea unei coarde – în secolul al XVII-lea, diametrul coardei de maț era măsurat cu o ustensilă specială, iar astfel rezulta greutatea ei. Această greutate definește tensiunea acelei corzi, dar totodată și presiunea aplicată asupra călușului care la rândul lui aplică presiune asupra instrumentului. Deoarece corzile moderne includ mai multe tipuri de materiale, măsurarea grosimii nu mai reflectă cu adevărat tensiunea corzii.

[6] https://shop.stringking.net/baroque_stringing/index.html – accesat la 14.05.2025.

[7] https://larsenstrings.com/2015/04/09/what-is-the-gauge-and-how-to-choose-between-soft-medium-and-strong-tension-strings/ – accesat la 12.01.2025.  În trecut, mai multe companii producătoare de corzi pentru instrumentele muzicale foloseau monocordul pentru a testa tensiunea coardei. Acesta este așezat vertical, coarda se înfășuară pe cheia de sus, iar la baza ei, era montată o greutate care se schimbă în funcție de nevoie. Scopul este de tensionare a corzii până în momentul în care va rezulta un sunet de 440 Hz în cazul coardei la.